Romanii sunt un popor cu vocatia zborului. Eu sunt roman.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Vladimir Noviţchi (1917 – 2003)

N. s-a născut anul 1917, ziua 8 septembrie, la Cetatea Albă, în Basarabia. A urmat studii primare si liceale la Timişoara, hotărându-se să aleagă apoi Politehnica, în acelaşi centru. Student fiind, N a făcut prima dată cunoştinţă cu un aparat de zbor: planorul „Hol’s der Teufel”. Fascinat de noua lume pe care o întrezărea, N nu s-a mai îndepărtat niciodată de zbor. A făcut (1939) şcoala de zbor cu motor în cadrul ARPA Bucureşti, aerodromul Giuleşti, apoi Alexandria, unde obţine şi brevetul de pilot gradul II, la bordul unui Fleet 10G. Imediat se înscrie la Şcoala de planorism de la Sânpetru, Braşov, devenind instructor pentru acest tip de aeronavă (1941). Pe lângă activitatea didactică, N este cooptat şi în colectivul de constructori de planoare, condus la IAR de către inginerul polonez (refugiat de război) W. Kasprzyc, dobândind experienţă în acest domeniu. Planorul construit atunci de IAR este « Salamandra », destinat instruirii viitorilor studenţi, folosit în acest scop de N.
În anii următori, N este trimis să îşi facă meseria în alte colţuri ale ţării : Câmpina şi Craiova. În ambele localităţi, el a pledat (şi a avut succes) pentru înfiinţarea unor ateliere pentru întreţinerea planoarelor. 1943 este anul când a fost concentrat ca militar TR la Pipera, iar după desconcentrare va fi încadrat şef de pilotaj la Sânpetru, apoi la Caracal (unde se afla dispersat aeroclubul craiovean), iar din 1944, din nou la Sânpetru. Experienţa pe care a dobândit-o în acest timp a folosit ca bază pentru elaborarea unui manual de pilotaj.
Anii de după război reprezintă pentru aviaţia română perioada de mare involuţie. Au suferit aviatorii, a suferit şi activitatea de construcţii aeronautice. În 1947, N este scos din aviaţie şi obligat să îşi schimbe meseria. Devine operator-proiecţionist la Sânpetru.
În 1949, totuşi, la nivelul conducerii aviaţiei sportive, se ia hotărârea înfiinţării unei secţii de întreţinere a planoarelor. Este contactat N, care acceptă să devină şeful acestei făbricuţe. Ca amplasament este ales oraşul Reghin, acolo unde exista o întreprindere de materiale sportive din lemn, cu personal calificat (dar nu în construcţia de aeronave), ca şi o inepuizabilă sursă de materie primă: lemnul de molid.
N nu a pierdut timpul. A preluat din depozitele fostului IAR (transformat între timp în uzină de tractoare) feruri ale unor vechi planoare „Baby II B”; e vorba de planoare germane, folosite înainte de război. N a îmbunătăţit proiectul, iar în 1950 a încercat, personal, în zbor, primul Baby – rebotezat „RG-1” - fabricat la Reghin; au fost construite, în total, 158 de unităţi. Au urmat planoarele RG-2 „Partizan” (biloc) (17 unităţi), RG-3 „Stahanov” (biloc) (51 unităţi), RG-4 „Pionier” (62 unităţi) şi RG-5 „Pescăruş” (30 unităţi). Aceste planoare au reuşit, mânuite de maeştri ai manşei, să obţină recorduri de altitudine, distanţă şi regularitate, atrăgându-şi respectul şi admiraţia chiar şi din partea unor constructori concurenţi din afara ţării.
Folosind experienţa acumulată, N a făcut un pas înainte, trecând la producţia de avioane. Făcându-i concurenţă lui Radu Manicatide, de la Braşov (v.), el a proiectat şi construit cu ajutorul colaboratorilor de la Reghin (pe care el i-a format în această meserie nouă pentru ei) avioanele de şcoală şi antrenament RG-6 şi RG-7 „Şoim”, diferite între ele prin motorul folosit.
Ţinând seama de necesitatea unui elicopter pentru executarea unor misiuni de supraveghere aeriană, împreună cu inginerul Andrei Rado, N a proiectat şi realizat primul elicopter românesc, RG-8 H-1 „Ţânţar”, în prototip. Din păcate, în absenţa unui motor românesc, elicopterul a fost echipat cu un motor cehesc, refuzat, în cele din urmă, de producător.
Ultima aeronavă construită la Reghin a fost planorul biloc de performanţă RG-9 „Albatros”, ieşit din fabrică într-un număr de 10 bucăţi. Apoi secţia de construcţii aeronautice a fost desfiinţată (în 1958), N revenind la Braşov odată cu înfiinţarea noii Întreprinderi de Construcţii Aeronautice ICA, unde a continuat să lucreze în domeniul construcţiei de planoare alături de inginerul Iosif Şilimon până când a ieşit la pensie.
N a rămas în lumea zborului fără motor şi după trecerea „în rezervă”. Împreună cu alţi planorişti a pus bazele Asociaţiei Planoriştilor Români şi a continuat să fie prezent, în zilele de zbor, pe terenul de la Sânpetru. Aceasta până în a nul 1992, când a plecat să îşi trăiască ultimii ani în Germania.
A încetat din viaţă la 17 decembrie 2003.

Un comentariu: